În România, tradițiile nu sunt exponate de muzeu, ci practici vii. Nu le „recreăm” pentru turiști – le trăim. În fiecare an, la o anumită dată, satele prind viață: kobize și tobe sună, coruri feminine cântă, iar tinerii îmbracă „opinci” și „sumane” și dansează.
Să luăm Mărțișorul, prima zi de primăvară. Nu oferim doar corzi roșii și albe. Credem că acestea aduc sănătate, noroc și dragoste. Și chiar și în București, funcționarii le prind de jachete ca pe un talisman.
Sau Sânziene, festivalul florilor și al iubirii. În noaptea de 24 iunie, fetele împletesc cununi din flori sălbatice, dansează în jurul focului de tabără și caută „Sânzienele” – flori magice care înfloresc doar în această noapte. Nu este „folclor”, ci magie, o magie în care încă credem.
În Maramureș, „cântece de leagăn” sunt încă vii – cântece de leagăn cântate nu din note, ci „din inimă”. Fiecare sat are propria melodie. Și aceste cântece sunt transmise din mamă în fiică ca niște cunoștințe secrete.
Dansul are o putere specială. „Hora” nu este doar un cerc. Este un simbol al unității. Când ne ținem de mână și dansăm, diferențele dispar: bogați și săraci, oraș și țară, tineri și bătrâni. Rămâne doar ritmul.
Ceremoniile de nuntă sunt deosebit de emoționante. În Bucovina, mireasa plânge în fața tatălui ei; în Oltenia, se dă „colac” (pâine ritualică); în Banat, se cântă „cântece de nuntă” până dimineața. Nu este „demodat” – este amintire de familie.
Publicitate
