Stil

Tinerii români de astăzi sunt o generație hibridă. Ne uităm la drame coreene, ascultăm Bad Bunny, facem cumpărături la Shein – dar avem întotdeauna ceva din pieptul bunicii în dulap. Și în această fuziune se naște stilul nostru unic.
TikTok este principalul nostru ghid de stil. Acolo învățăm despre tendințe: „estetică cochetă”, „gorpcore”, „academie întunecată”. Dar nu copiem – ne adaptăm. În loc de beretă pariziană, o căciulă tricotată din Târgoviște. În loc de mocasini, pantofii vechi ai tatălui meu, lustruiți până la strălucire.
Nu ne temem de contraste. Astăzi, un hanorac supradimensionat și pantaloni scurți de ciclism; mâine, o bluză brodată și o fustă midi. Principalul lucru este să fim confortabili și „ai noștri”. Pentru noi, stilul nu este despre reguli, ci despre starea de spirit. Acest lucru este vizibil mai ales în orașele universitare: Iași, Cluj, Craiova. Acolo, studenții creează un mix din toate: cizme militare + o rochie florală, o jachetă H&M + cercei din lut creați manual, adidași + ciorapi plasă.

Ne place să facem singuri lucrurile. Refacem blugi vechi, vopsim tricouri, tricotăm accesorii. Nu din sărăcie, ci din dorința de a fi unici. Într-o lume a producției de masă, individualitatea este un lux.

Rețelele de socializare ne dau o voce. Conturi de Instagram precum Romanian Teens Style sau București Gen Z arată că avem propria noastră estetică. Și nu este mai rea decât cea a parizienilor sau a Seulenilor.

Pagini: 1 2

Acum doar zece ani, broderia populară era asociată doar cu sărbători, bunici și suveniruri turistice. Astăzi, designerii români din Transilvania transformă „ie”-urile și „sumanele” în piese de trend global – prezentându-le la săptămânile modei de la Paris și Milano.
Totul a început cu Ioana Ciolacu, o designer din Brașov, care a fost prima care a țesut motive din broderia maramureșeană în rochii minimaliste. Colecțiile ei sunt un dialog între sat și metropolă, între tradiție și viitor.
În Sibiu și Cluj, tinerii artiști creează branduri în care fiecare piesă este realizată manual. Aceștia colaborează cu artizani din satele Maramureșului, Bucovinei și Olteniei, plătindu-le prețuri corecte și păstrând tehnicile străvechi învățate din copilărie.
Schimbarea de percepție este deosebit de impresionantă. O fată care purta o cămașă brodată pe stradă era întâmpinată cu un zâmbet. Astăzi, este respect. Mai ales dacă o asortează cu pantaloni skinny, adidași și o geantă minimalistă.
Chiar și hainele bărbătești intră în acțiune. Branduri precum Atelierul de Basm realizează cămăși cu modele geometrice din Oltenia și paltoane cu guler inspirat de tradiționalele „cojoace”. Nu este un costum, ci o declarație.

Pagini: 1 2

Totul a început cu cufărul bunicii. Apoi, cu piețele de vechituri din Panduri sau Victoria. Astăzi, vintage-ul în România este mai mult decât un hobby, ci o întreagă filozofie: să trăiești conștient, să respecti trecutul și să arăți unic.
Noi buticuri vintage se deschid constant în București, Cluj și Timișoara. Dar acestea nu sunt doar magazine – sunt galerii. Fiecare articol are o poveste: o rochie din anii 1960 din garderoba unei actrițe de la Teatrul Național, o jachetă din anii 1980 dintr-o fabrică din Pitești, o geantă adusă de la Praga în 1972.
Articolele din epoca socialistă sunt deosebit de apreciate – nu pentru nostalgie, ci pentru ironie. Tinerii poartă insigne cu sloganul „Muncă și disciplină” peste topuri transparente, iar tricourile cu sloganuri Ceaușescu servesc drept comentariu la politica actuală. Vintage-ul este, de asemenea, o alegere ecologică. Într-o lume în care Zara lansează o nouă colecție în fiecare săptămână, a cumpăra ceva vechi este un act de rezistență. Acest lucru este valabil mai ales în România: ne amintim de vremurile de lipsă și cunoaștem valoarea lucrurilor.

Târgurile de vechituri sunt o cultură specială. La Târgul de Vechituri de la Obor, poți negocia, bea cafea dintr-un termos și asculta poveștile vânzătorilor: „Această haină a fost purtată de bunicul meu, inginer la Fabrica de Funii Dunării.” Nu poți cumpăra astfel de lucruri la H&M.

Pagini: 1 2

Obișnuiam să spună că, atunci când cineva menționa „muzică românească”, se gândea imediat la manele sau coruri folk. Dar astăzi, peisajul sonor al țării s-a schimbat până la a fi de nerecunoscut. De la subsolurile Bucureștiului, la studiourile din Cluj și la apartamentele din Sibiu, plutește o muzică care sună proaspăt chiar și în Berlin sau Londra.
Da, manelele nu au dispărut nicăieri – încă se cântă la nunți, în taxiuri și pe străzi. Dar acum, alături de ele, găsim synthwave-ul lui Morris, jazz-hip-hop-ul lui Grasu XXL, indie-ul melancolic al Adei Milea și electronica lui Priku – un DJ ale cărui piese sunt difuzate în cele mai bune cluburi din lume, de la Berghain la Boiler Room.
Ascensiunea scenei indie este deosebit de impresionantă. Festivaluri precum Electric Castle (Transilvania) sau Untold (Cluj) au fost mult timp mai mult decât simple „evenimente românești” – sunt puncte de atracție internaționale. Însă, în culisele acestor giganți, o nouă generație crește: muzicieni care cântă în baruri mici, dar compun muzică la nivelul Radiohead sau Björk.

Experimentarea prosperă în București. În subsolurile cartierului Florească sau în podurile Sectorului 3, se adună trupe care combină instrumente tradiționale – ney, targota și kobza – cu ritmuri electronice. Rezultatul nu este „folk pentru turiști”, ci artă sonoră autentică.

Și apoi există manele 2.0 – artiști tineri precum Delia și Theo Rose, care preiau ritmurile manelelor, dar cântă despre dragoste, feminism și viața urbană. Aceasta este o încercare de a reabilita un gen care a fost mult timp considerat „popular”.

Etichete independente precum Okapi Sound, Roko Records și Subcarpați joacă un rol vital – nu urmăresc hituri, ci cultivă artiști. Subcarpați, apropo, a devenit emblematic: albumele lor sunt coloana sonoră a unei noi Românii, unde melodiile rurale întâlnesc hip-hop-ul și jazz-ul.

Pagini: 1 2

Plimbându-te pe străzile Bucureștiului – în special pe Lipscani, Piața Romană sau cartierul Cotroceni – este ușor de observat: tinerii români nu mai copiază Parisul sau Milano. Aici se conturează un stil stradal distinctiv, îndrăzneț și eclectic, unde blocurile din epoca sovietică devin fundalul pentru look-uri pline de individualitate.
În București, moda nu este despre logo-uri, ci despre îndrăzneală. O fată într-un pulover de bunicuță cu un impermeabil transparent peste el și un tip în pantaloni de catifea reiată și adidași din anii ’90 sunt norma. Principalul lucru este să fii „al tău”, nu „ca toți ceilalți”.
Magazinele vintage precum Atipic din Piața Victoriei sau Retro 2000 din cartierul Obor au devenit locuri emblematice. Acolo, poți găsi o rochie din anii ’70 pentru 50 de lei sau o jachetă de piele din epoca lui Ceaușescu – și să o transformi într-un look la modă care este apoi repostat pe conturi de Instagram precum Bucharest Street Style.
Este deosebit de fascinant să observi stilul studenților de la Universitatea Națională de Teatru și Cinema (UNATC) și de la școlile de artă. Pentru ei, îmbrăcămintea este o extensie a spectacolului lor. Combină broderii populare cu accesorii techno și poartă stiluri tradiționale de tip „ie” nu pentru ocazii speciale, ci cu o jachetă de blugi și lanțuri.

Moda bucureșteană reflectă istoria noastră: îmbină Estul și Vestul, satul și metropola, comunismul și globalismul. Acest lucru este evident chiar și în culori: nuanțe estompate de gri-verzui din epoca sovietică se potrivesc cu accente vibrante inspirate de covoarele românești sau de ceramica de Horezu.

Pagini: 1 2