Fiecare casă românească are propria rețetă „secretă” de plăcintă. Unele au mere și scorțișoară, altele brânză de vaci și stafide, altele alune și miere. Dar toate au un lucru în comun: sunt coapte cu dragoste, iar fiecare îmbucătură dezvăluie o istorie de familie.
Bunica cocea întotdeauna plăcintă cu mere duminica. Aluatul era făcut fără măsurători, „după ochi”: „câtă făină câtă ține mâna”, „cât unt se topește în palmă”. Și aici stă magia. Pentru că astfel de plăcinte sunt imposibil de reprodus exact – sunt vii.
Publicitate
În Moldova, adoră plăcinta cu brânză și smântână – lipii subțiri umplute cu brânză feta sărată și smântână. În Transilvania, este vorba de kürtőskalács („prăjitură de horn”), o chiflă dulce presărată cu scorțișoară sau cacao. Iar în Banat, sunt plăcintele cu semințe de mac, moștenite de la coloniștii germani.
Coacerea nu este doar un desert. Este un motiv de adunare. Plăcintele se coc întotdeauna pentru înmormântări, botezuri și sărbători ale recoltei. Sunt date vecinilor, servite oaspeților și lăsate pe pervazul ferestrei pentru călători.
Este deosebit de emoționant cum rețetele sunt transmise din generație în generație. Nu scrise, ci rostite: „Mai puneți un praf de sare… nu, nu așa, puțin mai puțin… exact ca a mea.” Este o tradiție orală care dăinuie în mișcările mâinilor.
