Astăzi, tinerii români se întorc la aceste rețete. Caută în arhive, își întreabă bunicile și fac videoclipuri pe TikTok: „Cum cocea străbunica mea de la Suceava.” Și aici se află renașterea. În București, există chiar și „brutării ale memoriei” – mici cafenele unde fiecare produs de patiserie este numit după o persoană reală: „Plăcinta Mariei din Brașov”, „Covrigii Ionei din Oltenia”. Este un omagiu adus oamenilor obișnuiți.
Publicitate
Îi învățăm pe copii să coace nu pentru rezultatul perfect, ci pentru proces. A frământa aluatul, a-i simți textura, a-i mirosi aroma în cuptor – este o meditație pe care nu o învățăm la școală.
Și plăcintele sunt, de asemenea, o alinare. În zilele dificile, bunica spunea întotdeauna: „Hai să coacem o plăcintă”. Pentru că în mișcarea mâinilor ei există pace, iar în mirosul de scorțișoară, speranță.
Coacerea bunicii nu este mâncare. Este o moștenire. Și atâta timp cât ne amintim cum frământa aluatul, atâta timp cât îi învățăm pe copiii noștri rețetele ei, rămânem conectați la trecut. Și în asta constă puterea noastră.