Octavian Cornea

Fiecare casă românească are propria rețetă „secretă” de plăcintă. Unele au mere și scorțișoară, altele brânză de vaci și stafide, altele alune și miere. Dar toate au un lucru în comun: sunt coapte cu dragoste, iar fiecare îmbucătură dezvăluie o istorie de familie.
Bunica cocea întotdeauna plăcintă cu mere duminica. Aluatul era făcut fără măsurători, „după ochi”: „câtă făină câtă ține mâna”, „cât unt se topește în palmă”. Și aici stă magia. Pentru că astfel de plăcinte sunt imposibil de reprodus exact – sunt vii.

În Moldova, adoră plăcinta cu brânză și smântână – lipii subțiri umplute cu brânză feta sărată și smântână. În Transilvania, este vorba de kürtőskalács („prăjitură de horn”), o chiflă dulce presărată cu scorțișoară sau cacao. Iar în Banat, sunt plăcintele cu semințe de mac, moștenite de la coloniștii germani.
Coacerea nu este doar un desert. Este un motiv de adunare. Plăcintele se coc întotdeauna pentru înmormântări, botezuri și sărbători ale recoltei. Sunt date vecinilor, servite oaspeților și lăsate pe pervazul ferestrei pentru călători.

Este deosebit de emoționant cum rețetele sunt transmise din generație în generație. Nu scrise, ci rostite: „Mai puneți un praf de sare… nu, nu așa, puțin mai puțin… exact ca a mea.” Este o tradiție orală care dăinuie în mișcările mâinilor.

Pagini: 1 2

„Mâncarea sănătoasă” era asociată odinioară cu diete, salate simple și tristețe. Dar astăzi, în România, regândim acest concept: mâncarea sănătoasă nu înseamnă renunțare, ci întoarcerea la rădăcinile noastre. La ceea ce mâncau bunicile noastre – fără chimicale, fără grabă, cu respect pentru corpurile și natura noastră.
Luați, de exemplu, borșul fără carne. În timpul Postului Mare, acesta era gătit cu fasole, ciuperci și varză murată – și era la fel de sățios ca versiunea cu carne. Astăzi, restaurantele vegane din Cluj și București oferă exact astfel de rețete – dar le numesc „pe bază de plante”.
Redescoperim hrișca, quinoa și lintea – nu ca „superalimente importate”, ci ca culturi străvechi care creșteau în grădinile noastre înainte de comunism. În Oltenia, încă se cultivă linte și se face o supă groasă cu ceapă și mărar.
Mâncărurile fermentate de casă sunt o altă tendință pe care am avut-o întotdeauna. Cvas de sfeclă roșie, chefir de lapte de capră, varză murată – toate acestea susțin microflora intestinală mai bine decât orice supliment. Și știam asta cu mult înainte de Instagram.

Pagini: 1 2

Mulți oameni cred că mâncarea stradală din România se rezumă doar la mititei și porumb fiert. Dar astăzi, scena noastră culinară stradală cunoaște o adevărată renaștere. Tarabele simple și food truck-urile răspândesc aroma unor preparate care rivalizează cu mâncarea restaurantelor.
Desigur, mititeii rămân rege, în special cei la grătar pe cărbuni lângă Stadionul Steaua sau la târgurile din Brașov. Sunt perfecți – suculenți, cu usturoi și muștar, serviți într-o folie de hârtie cu o felie de pâine. Dar astăzi, sunt serviți și cu kimchi și maioneză cu trufe la cele mai bune food truck-uri din București. Langos – lipii ungurești cu brânză și smântână – sunt populare în Timișoara, dar bucătarii locali adaugă și brânză feta și chiar boia afumată. Iar în Iași, se servește plăcinte cu brânză direct din cuptor, fierbinte, cu unt și ierburi aromatice.
Dezvoltarea culturii food truck-urilor este deosebit de impresionantă. În București, dube precum „Mitocul” și „Street Brânză” oferă nu doar mâncare, ci un concept: ingrediente organice, ambalaje ecologice și produse locale. Un camion chiar prepară crème brûlée la grătar pe cărbune – și este un succes!

La festivaluri, de la Electric Castle la Street Delivery, mâncarea stradală devine artă. Bucătarii pregătesc sarmale în miniatură, mămăligă cu trufe și țigainerșnița în tacos. Aceasta nu este o trădare a tradiției, ci mai degrabă o evoluție. Avem și covrigi – covrigi cu susan sau mac, vânduți la fiecare colț de stradă dimineața. Se mănâncă calzi, cu lapte sau pur și simplu. Sunt răspunsul nostru la baghetă.

Pagini: 1 2

Aici, în România, vara nu este doar perioada vacanței, ci și o perioadă aglomerată. În timp ce soarele arde și grădinile sunt pline de recoltă, fiecare familie din sat (și chiar și din oraș!) intră în „modul de conservare”. Acesta nu este un hobby – este o tradiție transmisă din generație în generație.
Totul începe cu roșiile. Sunt spălate, feliate, fierte cu busuioc și usturoi, apoi turnate în borcane sterilizate. „Sosul de roșii” este baza borșului de iarnă, a supelor și a sosurilor. Nu poți trăi fără ele. Bunica spunea: „Iarna, roșiile sunt mai valoroase decât aurul”.
Apoi vin castraveții. Sunt murați în butoaie de stejar cu mărar, frunze de coacăze și usturoi. O lună mai târziu, veți avea „castraveți murați” crocanți, dulci-acrișori, serviți cu pește prăjit sau pur și simplu cu ceapă și pâine.
Și toamna, e rândul verzei. Zile întregi se petrec tocând, sărând și împachetând în găleți mari emailate. „Varză murată” nu este doar o salată. Este vitamina C în miezul iernii, fundamentul sarmalelor, sufletul mesei românești.

Nici fructele nu sunt uitate. Prunele sunt fierte în cazane uriașe până se îngroașă, producând „magiun”, o dulceață naturală, fără zahăr. Merele și perele sunt uscate pe frânghii sub acoperiș, iar cireșele sunt congelate sau transformate în compot în borcane de trei litri.

Pagini: 1 2

Pentru străini, mamalyga este „mămăligă românească”. Dar pentru noi, românii, este mult mai mult: este prânzul de duminică la bunica, mirosul unui foc de tabără la munte și prima lecție de gătit de la mama. Mamalyga nu este o garnitură. Este esența vieții.
Prepararea ei pare simplă: mălai, apă și sare. Dar adevărata mamalygă necesită răbdare și ritual. Trebuie amestecată cu o spatulă de lemn într-o oală de cupru timp de cel puțin 40 de minute pentru a preveni formarea cocoloașelor și pentru a permite fiecărui bob să-și „cânte” propriul cântec.
În Moldova, se servește cu brânză feta și smântână, în Transilvania cu varză fiartă și cârnați, iar în Oltenia cu un ou prăjit și ceapă. Dar peste tot, cu dragoste. Și întotdeauna pe o placă de lemn, niciodată spălată cu săpun, pentru a păstra „spiritul” mămăligii anterioare.
Bunica mea spunea întotdeauna: „Mămăliga trebuie să stea în picioare ca un zid”. Asta înseamnă suficient de groasă pentru a fi tăiată cu o sfoară, nu cu o lingură. Și dacă „plânge”, înseamnă că este prea multă apă. Doar cei care au crescut lângă o sobă cunosc astfel de subtilități.

Astăzi, mulți tineri români cumpără mămăligă gata preparată, ambalată în vid. Dar nu este același lucru. Mămăliga adevărată este vie. Miroase a fum dacă este gătită la foc sau a căldura bucătăriei dacă este gătită pe sobă. Aroma ei se schimbă în funcție de anotimp: vara cu brânză feta tânără, iarna cu carne afumată.

Pagini: 1 2